Toamna, in centrul Bucurestiului ravasit...

Am ajuns astăzi în zona Universității și am rămas uimit, totul era... în transformare. Ador aceste lucruri, însă ma gândesc ca în curând "vara" se va sfârși, s'apoi sa te ții...

Dar mai bine sa vedeti niste mici instantanee.

In spatele Statuii lui Mihai Viteazu("la coada calului") s-a ivit o intrare/ieșire din viitorul pasaj subteran(ceea ce nu este rau!) care nu se știe când va fi finalizata spre a nu se umple cu apele ploilor ce vor veni ori cu zăpada iernii ce, în cele din urma, tot v-a trece câteva zile și prin zona.

Intr-un stadiu mai avansat(cu o schioapa!) se afla o alta gura de acces a viitoarei parcări subterane, la care se muncește cu drag si ...ore suplimentare, dar cu mai puțin zor, de deale noastre balcanice ori... 

In imediata vecinatate un alt șantier, mult mai robotitor, Teatrul National. Cu siguranta vom aprecia totul mai corect cand va fi gata. Poate la anul?!?

Pe lângă toate astea, tot traseul de la Universitate pana la Lido, trotuarele sunt în prefacere ori facere ! ? ! Caci unele(cele de pe partea stanga a sensului de mișcare către Piața Romana!) par a fi in curs de finalizare -  deși nu pare a fi vreo speranță, iar cele de pe dreapta abia par a porni drumul spre "schimbarea la fata". Materiale avem, sa vedem și cine - dar mai ales cum, le vor include in opera...

 

Simpatica, mignona, și cu a sa alura slava(nu degeaba i s-a spus "rusa"!) Biserica studentilor se straduie spre a imbraca si ea haina noua - fiind astfel in consens cu tot ce se petrece de jur imprejur, in inima targului, fie el și capitala României. 

Mastere profesionale, in turism, la ASE

La Academia de Studii Economice din Bucuresti, Departamentul Turism si Geografie, din cadrul Facultatii de Comert, propune in acest an universitar - absolventilor de studii de licenta, urmatoarele mastere profesionale in turism.

Acelasi departament de Turism si Geografie, propune un master de cercetare si unul profesional in domeniul serviciilor.

Succes candidatilor!

Turismul montan, din România, încotro?

Am pornit deunăzi din una dintre stațiunile noastre montane spre una dintre cabanele pe care nu o mai văzusem de mai bine de cinci ani.

Pornind spre marcaj am făcut prima constatare exigentă: nu mai sunt indicatoarele de altă dată. Ce-i drept nu mai sunt. 

Intru pe potecă și încerc să mă bucur de frumusețile naturii.

Nu mai sunt la anii copilăriei, însă pentru câteva clipe gandul îmi zboară la Scufița Roșie.  

Nu apuc să mă dumiresc bine că prin apropierea mea trec, salvându-mă, două ateveuri sprintene. Îmi revin, numai după câțiva pași, căci acum mă însoțesc o mână de bicicliști și câțiva automobiliști.

Încerc să-i evit și pe unii, și pe ceilalți și apoi înțeleg ce se întâmplă. Bicicliștii practicau mountain bike, iar în apropiere era un traseu amenajat.

Am reluat poteca și marcajul, bucurându-mă că mai pot circula pe potecile montane - în oarece siguranță, cei care nu se află pe roți.

Relizând că sunt nedrept, m-am întrebat: dar ei bieții automobiliști, să nu se bucure de loc, de frumusețile naturii patriei noastre dragi?!?

Păi, drept este?

Cred că ar fi, dacă pe lângă mașini ar mai fi loc și pentru un pic de iarbă...  

Și iarba, har Domnului, este.

Dacă nu mi-ar fi fost frică - că mi se umple gura de praf, aș fi fost unul dintre cei care ar fi strigat în acele momente: Ura, ura, ura!

Dar așa, mi-am dres glasul și am intrat în cabana-hotel, să comand un ceai, de: eram fără automobil... 

Nostalgia verilor trecute și speranța celei de ăst an

Zilele treceau în goană, una după noaptea celelaltei, şi uşor se prelingea şi ea Crăiasa noastră, rudă dragă (VARA), trecându-ne prin Cireşar (iunie) – cu şi fără Tic şi al său bun părinte, că şi pentru generaţii întregi cititoare, Constantin Chiriţă – mai apoi prin Cuptor (iulie) - pentru a ne prăji epidermele şi a ne încărca baterile pentru ploile reci ce urmau să vină ori pentru crivăţul şi viforul care acum erau departe – şi în cele din urmă făcându-ne cunoştinţă cu demnul şi veşnic darnicul Gustar (august), emanând bunăstare şi miresme vegetale, dulci şi îmbietoare, încărcat de fructe, poame şi legume, sucuri şi nectare, parcă anume făcute spre a potoli nevoia de vitamine ori teribila sete a verii.

 

Odată cu gustatul acestor minunăţii şi explozive bucurii organoleptice, alunecam – asemenea lui Făt Frumos din eterna poveste a “tinereţii fără bătrâneţe” – pe panta melancoliei şi a planurilor pentru vacanţa care va veni.

Tristeţea noastră era însoţită de ierburile arse şi tocite, de pantofii şi sandalele de vară uzate de atâta zbânţuit şi alergat, de rucsacurile şi valizele pline de lucrurile de vară care trebuiau spălate, curăţate şi puse la locul lor până la anul.
Cum începeau a se îngălbeni a frunzelor piele și pornea căderea primelor rânduri de clorofilă, de cum se trecerea harbuzul(fie al bostan sau pepene galben ori roşu), ne luau, ne cuprindeau - parcă şi astăzi încă, grijile şcolii sau facultăţii ce se apropia - cu noul an ori vreo restanţă – ori grijile serviciului sau cele ale vreunei afaceri ce urmează a fi perfectate, pentru ca şi la anul să putem întâmpina - aşa cum se cuvine, venirea de pe meleaguri vestice a rudei noastre vesele şi fără vârstă precizată.

Intrarea în nemurire

Mai erau unsprezece ani până la intrarea în secolul două zeci atunci când El, poetul nepereche a plecat pentru a intra în nemurire. Acum la doisprezece ani și un alt secol - cel următor, o mână de români din țara întreagă veniți, câțiva români viețuitori în Ucraina și alții sosiți din Moldova, s-au reunit în curtea casei lui Aron Pumnul.

I-au călcat pe urme profesorului transilvan și adolescentului bucovinean, au cătat spre cerdac, apoi spre bolta de vie, au adus flori și apoi adusu și au aminte de tot cea fost înainte de a debutului poezie.

Era 15 iunie și toți veniții au hotărât a merge spre locul de odihnă veșnică al dascălului care pornise a Luceafărului ascensiune. Până acolo copii Bucovinei de Nord au fost mândri să ne prezinte al lor omagiu nu departe de fostul centru cultural român din inima Cernăuțiului.

Odată ajunși în Cimitirul Horecea, am fost martorii pomenirii dascălului și a celui care intra în literatură prin rândurile scrise la a sa dispariție. Apoi odată cu lăsarea serii am plecat spre locul de înnoptare, pășind pe aleea pe care se purtaseră și pașii Lui, spre eternitate și nemurire.

Un nou hotel pe Calea Dorobanţilor din Capitală

Proprietarii agenţiei de turism Marshal Turism, au deschis oficial azi Hotelul Marshal Garden.

Pe lângă cele 64 de camere, noul hotel va opera trei restaurante.

La Baden-Baden, unde iubirea nu piere...

Motto: ”Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la el.” – Michelangelo

      Am crezut - încă din copilărie - că unul dintre marile daruri cu care ne-a înzestrat Creatorul este puterea de a imagina, împletită cu cea a dorinţei. Afirm aceasta bazându-mă doar pe faptul că uneori este destul să-ne dorim cu ardoare lucruri importante, pentru ca mai apoi să le şi putem realiza.

Există totuşi momente în care, aparent, realitatea imediată nu ţine cont de dorinţele noastre - mai noi sau mai vechi – de ceea ce ne trebuie, dar nici măcar atinge nu putem. Peste toate acestea însă „legea compensaţiei” acţionează, iar „conservarea energiilor în natură” este la ea acasă peste tot dar mai ales acolo unde muritorii o iau în calcul mai puţin.

N’aş fi făcut o astfel de destăinuire dacă în timpul peregrinărilor mele, de la începutul acestui an, viaţa n’ar fi probat încă odată aceste axiome. Mă aflam împreună cu un grup eterogen de români într-un stagiu de informare şi formare universitară la universităţi din Germania şi Franţa. Am avut atunci posibilitatea de a fi cunoscut multe persoane interesante, să-mi schimb prejudecăţi, să întâlnesc originari din România care să vorbească frumos despre ţara de unde au plecat, să pot constata că sunt locuri unde românii se înţeleg cât de cât şi mai presus de toate să întâlnesc un  OM deosebit în persoana preotului Radu Mironovici. O bună parte dintre aceste întâmplări s-au petrecut cu mult după lăsatul întunericului la Baden-Baden, întruna din ultimele zile ale lui februarie 2000.     

Ne întorceam după o călătorie contra cronometru de la Strasbourg. Ziua fusese ca la început de primăvară, în perioada „babelor” la noi, deşi era cu mai bine de două săptămâni în avans. Eram muraţi de ploaie călcând pe urmele lui Mozart (care a concertat – în câteva rânduri - aici, la venirea la tron a lui Louis XV !), cunoscusem un mare centru universitar căutând paşii unei la fel de renumite personalităţi Goethe (celebru student al Universităţii din Strasbourg), “bătusem” cu piciorul Mica Franţă, ne fotografiasem în faţa Consiliului Europei, admirasem berzele şi brazdele de ghiocei şi flori de primăvară din meşteşugitele spaţii verzi de doar câţiva metri pătraţi ale minunatelor reşedinţe centrale, ce mai aveam sufletele pline, eram entuziasmaţi, obosiţi şi meditativi.

Drumul nostru, de la Strasbourg către Heidelberg trecea prin poarta Baden-Badenului. Aşa s-a făcut că în prag de seară am oprit uşor confuzi la centru de informaţii turistice, o construcţie cu o linie arhitecturală care te ducea neapărat la ideea de cazino(şi nu e nimic neconcordant aici aflându-se poate cel mai frumos cazinou din lume).

Mobilul deturnării, târzii şi cu riscul pierderii cinei, fusese vizitarea capelei ortodoxe româneşti, aşa că cu uşoară emoţie am cerut detalii despre aceasta. Am fost deosebit de plăcut impresionaţi - cel puţin de tonalitatea vocii ca şi de căldura ei - atunci când ne-au fost oferite, dintr-o răsuflare am putea spune, informaţiile legate de aşezarea acesteia şi a modului în care putem să ajungem pe cel mai scurt drum  la Capela Sturza. Un amănunt nu lipsit de importanţă, dat fiind orele de după lăsare soarelui, a fost acela că preotul locuieşte în apropiere şi puteam să-l deranjăm. Aşa am şi procedat odată ajunşi la Capela Ortodoxă Română “Mihail Sturza”. 

După identificarea colinei pe care se află amplasata capela, am străbătut aleile unui veritabil parc dendrologic până în apropierea siluetei svelte şi întunecate a capelei. În apropiere o casă cu etaj, aflată în penumbră, trimitea lumina unei ferestre ca pe o licărire a speranţei. Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de intrarea casei unde singura şansă a materializării dorinţei noastre îmbrăcase forma unui masiv buton de sonerie sub care se afla o inscripţie în limba germană.

Cu inima mai mare decât un purice (dar nu cu mult!), m-am apropiat şi am sunat neştiind ce voi răspunde previzibilei interogaţii. Aşteptarea nu a fost lungă ci confirmatoare, dată fiind interogaţia în germană pe care am primit-o în schimbul acţionării soneriei; muţenia mea s-a datorat în primă fază faptului că din prea puţinele cuvinte germane nu puteam să-mi încropesc răspunsul. Pe loc am trăit spaima unui posibil căzut examen. Dar dorinţa de a nu mă întoarce fără cheia capelei a slobozit câteva vorbe într-o românească patetică, a cărei principal motiv era ipotetica unicitate a vizitei noastre la Baden-Baden.

Răspunsul a venit într-un dulce grai cu inflexiuni moldovenesco-bucovinean. Eram salvaţi puteam comunica, însă ora era târzie. Totuşi vocea molcomă, dar gravă, a bărbatului ce răspunsese anunţa că în doar câteva minute vom putea vedea capela.  Uşa casei se deschise în scurt timp şi se ivi un bărbat sobru dar prietenos, cu o rostire caldă, apropiată. Era – după cum poate bănuiţi - preotul Radu Mironovici, superiorul capelei.

Am petrecut împreună mai bine de o oră, aflând cum principele Mihai Sturza – voievod al Moldovei între 1834-1848 – a construit (după planurile arhitecţilor Leo von Klenze şi G. Dollmann) capela între 1863-1866, în urma dispariţiei fulgerătoare a fiului său Mihail la numai 17 ani. Ne-au fost descrise - cu lux de amănunte - pictura, monumentele, iconostasul, Sfânta Masă din altar, odăjdiile lucrate la Agapia şi Văratec (donate de către credincioşi români preotului capelei), povestea cununilor pentru săvârşirea nunţii, a icoanelor, epitafului şi chiar a pieselor de mobilier. A urmat apoi un schimb de informaţii din şi despre ŢARĂ, câte ceva despre fiecare dintre noi, am primit în dar vederi ale capelei, am cumpărat şi aprins lumânări şi fiecare dintre noi a meditat sau s-a rugat pentru ceea ce-l preocupa atunci. Apoi ne-am despărţit nu înainte ca părintele să ne spună că cine a ajuns o dată aici va mai reveni cu siguranţă. Câtă dreptate a avut s-a văzut peste doar câteva zile, când însoţiţi şi de alţi membrii ai grupului care avuseseră altă destinaţie în ziua cu pricina, ne-am reântors. Am văzut atunci cum românii din împrejurimi (mărite proporţional cu starea bună a autostrăzilor şi performanţele tehnice ale autovehiculelor), germani, diverşi turişti aflaţi în vestita staţiune sunt atraşi şi primiţi la Capela Ortodoxă Românească. Ne-a impresionat încă odată delicateţea cu care fiecare era ascultat, cum i se explicita cadrul şi prezenţa capelei în lipsa existenţei unei comunităţi româneşti în localitate. Dar cel mai mult ne-au marcat discuţiile despre România. Nu voi mai insista asupra altor aspecte legate toate (de la starea de curăţenie a capelei şi a împrejurimilor, ghidarea grupurilor de turişti, serviciul religios, buna relaţie cu administraţia oraşului Baden-Baden-proprietarul actual al capelei) de personalitatea acestui om deosebit care ne oferit liniştea sufletului, clipe deosebite, speranţă şi posibilitatea de a spune cu mândrie că suntem români.

Am publicat aceste rânduri în memoria  regretatului Preot RADU MIRONOVICI,  fost Superior al Capelei Sturdza, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, din Baden-Baden, Germania. 
http://www.basilica.ro/ro/documente/mesajul_de_condoleante_al_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_pentru_familia_parintelui_radu_mironovici_2107.html

Cum am ajuns la Schitul Lacu, de pe Sfântul Munte Athos?

Ne’am trezit de dimineat, în jur de ora 3, ne’am pregatit pentru slujbă şi am coborât din dormitor în curtea Mănăstirii Iviron, aflată în penumbra dinaintea răsăritului.

Am pornit smeriţi către biserica mănăstiri şi ne’am ocupat locurile în strane, ca nişte pelerini obişnuiţi cu rosturile şi canoanele vieţii monahale. 

Slujba s-a desfăşurat, ca de fiecare dată, numai la lumina lumânărilor de ceară. Odată cu desfăşurarea slujbei, soarele - care prindea a se ivi dinspre mare, trimise primele sale raze, care se strecurară lin spre interiorul bisericii. La fianlul slujbei de dimineaţă, curtea era inundată de lumină, iar noi am plecat catre masă şi mai apoi spre locul unde ne lăsasem rucsacii, pentru a ne îmbarca în microbuzul pe care-l închiriasem.

Cu microbuzul am parcurs apoi drumul de la Manastirea Iviron la Manastirea Filotheu - pentru economisirea timpului şi pentru a putea vedea cât mai multe dintre locurile Sfântului Munte. Am poposit, mai apoi, la Mănăstirea Karakalou şi ne’am oprit, în cele din urmă, la Chilia “Sfantul Dimitrie” - a parintelui Stefan, aparţinătoare de Schitul Românesc Lacu.

 Am avut posibilitatea, pe parcursul acelei zile să vedem peisaje minunate, să întâlnim oameni deosebiţi, dar mai ales să cunoaştem două dintre renumitele mănăstiri ale Sfântului Munte. Dar cea mai mare fericire am trăito atunci când am ajuns din nou printre români, la Părintele Ştefan. Cuvintele îmi sunt searbăde, pentru a descrie cele trăite, aşa că deocamdată las acest lucru pt mai târziu.

La Chilia “Sfântul Dimitrie” - a Părintelui Ştefan, am participat la slujba de seară, în micul paraclis, şi am înnoptat în acea seară. 

Tot aici am fost martorii slujbei de a doua zi dimineaţa, iar după o scurtă întrevedere cu Părintele Ştefan, am pornit din nou la drum...

 

Fuse şi Noaptea Muzeelor

După cum este cunoscut "Noaptea Muzeelor" este un eveniment de succes iniţiat de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa şi aflat deja la a opta ediţie. Evenimentul a fost patronat şi anul acesta de Consiliul Europei, de UNESCO și de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM). "Noaptea Muzeelor" urmând Zilei Internaţionale a Muzeelor, care a avut loc pe 18 mai.

 
Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR) este partener oficial al evenimentului la nivel internațional, coordonând desfășurarea Nopții Muzeelor în România și asigurând o promovare amplă și coerentă a activităților organizate de muzeele românești.

Anul acesta ma prinse "Noaptea Muzeelor" la Târgu-Jiu. Consiliul Judeţean Gorj şi Muzeul Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu” a organizat evenimentul sâmbătă 19 mai 2012. 

Eu am ajuns la Muzeul Gorjului pe la ora 21,00.

Lume diversă ca vârstă şi preocupări, oamenii muzeului la datorie - amabili şi atenţi, programul "mai de vară, mai de seară" doar cu participare activă între orele 15:00 şi 0:00.

Dar decât de loc, mai bine mai puţin. Ş-apoi era sâmbătă şi în oraş lumea se distra şi dansa, căci nunţile sunt în al lor sezon...

Schitul Sfântul Andrei - Sfântul Munte ATHOS

La Schitul Sfântul Andrei am fost găzduiți în prima zi pe care am petrecut-o pe Sfatul Munte ATHOS, la primul meu drum în 2008.

Schitul Sfântul Andrei se afla la 500 de metri de capitala Karyes - a Sfântului Munte Athos, spre N-V.

Izvoarele scrise spun ca pe la mijlocul secolului al XVIII-lea un monah - Visarion, a cumpărat o chilie care, încet-încet, avea să depășească, în ceea ce privește construcțiile, cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte. De altfel biserica centrala a schitului este considerata ca fiind cea mai mare din Balcani și poarta hramul Sfântului Apostol Andrei.

Biserica are 60 de metri lungime, lățimea 33 și înălțimea - de la podea, de 29 metri. Temeliile Bisericii Sfântului Apostol Andrei au fost puse în 1867, avea 700 de monahi ruși și i se spunea Sarai, adică palat regal(Sei-rai însemnând potrivit monahilor rusi: “raiul acesta“. În interiorul bisericii se spune că ar putea intra 4000 de credincioși. În anul 1958 latura de apus a Schitului Sfântului Apostol Andrei a fost distrusă de un incendiu și odată cu aceasta 20 000 de volume de cărți au fost distruse, alături de multe odoare și manuscrise inedite.

Astăzi schitul ține de Mănăstirea Vatopedu și cunoaște o înflorire a vieții monahale, după ce în urmă cu câțiva ani era aproape părăsit. Tot aici, funcționează un seminar teologic - continuatorul vechii școli athonite, sub denumirea de Academie.

Nunta la români, ieri şi doar mici aluzii la cea de azi

Am fost - la sfârşitul săptămânii ce s-a încheiat, la o nuntă precum erau descrise cele în poveşti ori ca la cea descrisă de Coşbuchttp://ro.wikisource.org/wiki/Nunta_Zamfirei. Printe discuţile purtate, unele se axau pe cutume, datini sau obiceiuri de nunta, la români.

Rememorând nunţile din vremea copilăriei, a tinereţii sau cele ce mi-au fost descrise, am constatat că la noi românii nunta presupune atât rituri spirituale cât şi tradiţii ce ţin de oameni, relaţiile dintre aceştia şi modul in care se ajută reciproc la un eveniment atât de mare.
Acum, şi nu numai în cazul precizat, spre deosebire de trecutele nunţi nu a existat obiceiul „ploconului” - adus de către vecini în săptămâna premergătoare nunţii, nici „mersul la oale” - când vecinele ajutau la pregătirea mâncării. Totul a fost soluţionat prin serviciile moderne de catering şi restauraţie.

Nunta populară reprezenta un ritual spectaculos, o adevărată sărbătoare pentru întreaga comunitate sătească, un „cuib” al tradiţiilor şi superstiţiilor captivante. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi azi, numai că dimensiunile s-au schimbat. Oricum ar sta lucrurile, oricât de mult am fi tributari tradiţiei, suntem nevoiţi a recunoaşte că cel puţin în linile ei generale,  nunta modernă păstrează cele trei etape importante ale Marii Schimbării, necesare pentru buna integrare şi implicare a individului în social: riturile preliminare, care constau în logodnă şi peţit, riturile liminare - care de fapt sunt reprezentate de nunta propriu-zisă şi, într-un final, riturile postliminare - care au rolul de încadrare a tinerei familii în viaţa socială. Aceste rituri sunt la rândul lor alcătuite dintr-o gamă variată şi valoroasă de subrituri, care implică elemente deosebit de importante, precum ţinuta viitorilor miri, comportamentul lor, vârsta lor, superstiţii şi obiceiuri necesare pentru a asigura echilibrul societăţii, mai ales.

În nunta tradiţională aproape pentru fiecare moment al nunţii există strigături pentru: îmbrăcatul miresii sau a mirelui, soacră(să aibă grijă de nora pe care o primeşte în casă), obişnuitul cântec al miresei când pleacă din curtea părintească. Cele mai multe strigături sunt însă adresate naşilor în momentul venirii la casa mirelui sau miresei şi pentru plecarea la cununie. Chiar şi pe drumul dintre case şi biserică sau cununia civilă se fac strigături.

„Plângi mireasă şi suspină,
Că mergi in casă străină,
La soacră de e haină,
Şi te mustră fară vină;
Că soacră-ta nu ţi-i mamă,
Să-ţi bage cuvântu-n samă;
Nici socru-to nu ţi-i tată,
Vei trăi mai supărată.”

***
„Unde-am fost, unde-am ublat,
Şapte prăjituri ne-o dat,
Şapte prăjituri şi-o bere
Şi-o mireasă pe plăcere.”

În general femeile sunt cele care mai practică rituri magice, astfel in ceea ce priveşte nunta, riturile femeilor incep de la împodobirea miresei, până la plecarea miresei din curtea părintească.
Sosiţi de la cununie, mirii şi naşii ocolesc de trei ori masa cu bunătăti din casa unde se stabilesc, apoi gustă din bucate cu o singura lingură din acelaşi blid „ca să tragă unul la altul, să fie înţelesu intre ei să fie tot una, nu unul să umble intr-o parte şi unu-ntr-alta”. Apoi o femeie aşează un scaun in mijlocul odăii(sau curţii), pe el şede mireasa, care ia in braţe un băieţel. Dupa ce il sărută, mireasa ii dă colacul atârnat de brâu, gest care prefigurează fertilitatea. 

Căci altfel unde ar mai fi rostul însoţirii şi cum ar mai fi scris George Coşbuc acea minunată strofa de final în Nunta Zamfirei:
"...Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blând și mic,
Să crească mare și voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic 
Și la botez!" 

Fetele precum florile...

Braşovul nu-i fruncea(cum spun unii alţii) dar sigur este inima ori aproape centrul ţării şi în plus deţine un lucru important pentru întreaga suflare românească: comunitatea din Şcheii Braşovului.

Această comunitate s-a sprijinit dintotdeauna pe Biserica Sfântul Nicolae 

şi pe Prima şcoală românească( ce păstrează urmele paşilor Diaconului Coresi şi pe cei ai învăţătorului Anton Pann - Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb), ambele aflate în inima Şcheilor.

Poate că nu mi-aş fi amintit de toate acestea dacă acum în Şchei minunatele zile ale Săptămînii luminate nu ar fi continuat cu un obicei pe cât de inedit pe atât de romantic. Este vorba de ceea ce s-a petrecut luni - a doua zi de Paşte, anume Stropitul fetelor din Şchei, în Lunea Luminată.

 

Fetele sunt "udate" cu parfum de către băieţi pentru a fi frumoase precum florile. Iar ei grădinarii, asemenea cu o zicere din oraţia de nuntă, planuiesc pe care dintre ele să o ducă în gradina casei lor... Ce poate fi mai romantic şi mai păstrător în orice început de primăvară, ciclu, viaţă?!? 

Obiceiul este prezent în mai toată Transilvania, de altfel, dar aici marchează şi începutul unei sărbători ce este insuficient valorificată a grupării Junilor Braşovului, care va avea maximul de intensitate în prima duminică de după Paşte, cea numită Duminica Tomei.

A trecut şi echinocţiul ăsta...

Au fost, pe rând, Marţişorul, Babele şi Moşi, "zăpada mieilor", iar mai apoi am păşit în anotimpul primăverii deşi luna martie s-a dovedit a fi destul de capricioasă, însă ne-a oferit - ca'n fiecare an, echinocţiului de primavara. El este cel ce marchează începutul primăverii astronomice producându-se în jurul datei de 20 martie.

Şi deja ne-am trezit precum poetul ori menestrelul fredonând:

 

Călător în timp, cu ocazia peregrinărilor – de-a lungul sau de-a latul ţării, ori continentului european – sau pur şi simplu în faţa ecranelor tuburilor catodice(computer ori televizor) sau a celor moderne, am constatat dorinţa fiecăruia dintre noi de a ştii şi cunoaşte cât mai mult - despre anumite zone, civilizaţii - sau pur şi simplu despre oamenii pe care-i întâlnim. 

Această dorinţă porneşte, în bună parte, dintr-o anume curiozitate care pune stăpânire pe oricine joacă, sub o formă sau alta, rolul pionierului, descoperitorului, căutătorului. Face parte această trăire mai ales din bagajul celor care iubesc călătoria şi dorul de ducă. Călătorii, turiştii, sunt cei care pornesc de fiecare dată animaţi, cel puţin în subconştient, de astfel de chemări.
De ce oare? 

Pentru că, sub o formă sau alta, ei riscă (să afle lucruri noi, să descopere - şi mai bune, şi mai rele, căci pe planetă avem de toate - să constate că visul lor se poate ori nu transforma în realitate, şi câte şi mai câte…) şi apoi pentru că, în majoritatea cazurilor, sunt uşor nostalgici şi trişti trebuind să plece - pentru a se reântoarce sau pentru a se redirija spre locul unde vor face următoarea escală – dar inevitabil lăsând acolo ceva din sufletul, inima dar mai ales din timpul lor, fizic sau material.
Nu cred că este foarte importantă conştientizarea acestei stări de spirit din partea călătorului, numit modern turist, ci mai mult din partea acelora care pot face din asigurarea serviciilor şi prestaţiilor turistice posibilităţi de împlinire a visurilor de vacanţă dar şi profitabile afaceri. Afirm aceasta după ce am developat, în urma participării la evenimente similare, filmul unor activităţi valorificate diferit. 

Dar să analizăm împreună!
Mă aflam, la sfârşitul iernii şi în preajma începutului primăverii, în partea sud-vestică a Germaniei, în oraşul Karlsruhe, într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de sâmbătă; oraşul se trezise doar de câteva ore, centrele comerciale, magazinele mai mari sau mai mici profitau de vremea frumoasă şi se revărsau pe spaţiul pietonal până în aproierea bordurilor.

 

 

Atmosfera generală era aceea a unei zile liniştite, care în afara stării de bună dispoziţie dată de weekend nu prevestea nimic. Apoi numărul celor care populau zona centrală şi uliţele comerciale a început să crească şi dintr-o dată zumzetul cotidian a fost spart de sunete vesele şi clinchete de clopote ori zurgălăi, în egală măsură de melodii de fanfară şi sunete ritmate ale unei orchestre axate pe percuţie.
Pe dată atenţia asistenţei a fost polarizată de aceste grupuri ale: “vestitorilor primăverii”(foarte verzi şi oferind, asemeni partidului ecologist din Germania-verzii, produse ecologice, dintre cele mai diverse, dar toate fabricate în gospodăriile ţărăneşti) sosiţi dinspre Baden Baden, a minunatului alai al primăverii - oferit de membrii unei colectivităţi germane - sosite tocmai din Elveţia(deosebit costumaţi şi parfumaţi cu aerul de epocă medievală, pe care-l împrăştiau şi împărtăşeau către publicul larg) şi de minunata formaţie de toboşari localnici(ceva asemănător, dar totuşi altfel, decât “dubaşii” de pe la noi) – interesant şi futurist dotaţi, exersaţi, instruiţi, disciplinaţi şi ritmaţi.
Manifestările au durat până după prânz, când primii s-au îmbarcat în autocarul lor – nu înainte de a fi făcut un tur de onoare şi adio în zona centrală – eveţienii.

 

 

Apoi s-au retras către staţiile “trenului electric”(ceva în genul fostului tramvai de la Arad, care făcea legătura cu zona rurală limitrofă) - ce-i ducea spre localităţile aflate către Baden-Baden - misterioşii şi şugubeţii omuleţi verzi, însoţiţi de nu mai puţin verzile lor perechi. Ultimii de astă dată, s-au împrăştiat în tot oraşul - însoţiţi de sunetul instrumentelor lor de percuţie – toboşarii urbei, spre a se refrişa, schimba şi în cele din urmă pentru a staţiona în vreuna din berăriile oraşului unde sarbătoarea primăverii urma să fie udată din belşug cu bere.
Una peste alta, în spatele parăzii şi manifestărilor de bucurie, sărbătoarea a atras multă lume din afara oraşului(dintre care o bună parte au avut nevoie de servicii turistice), încasările comercianţilor au crescut, au fost promovate şi lansate produse noi, s-au lichidat stocuri de produse, oamenii au fost fericiţi şi s-au pregătit pentru o nouă săptămână de muncă. Nu voi strica poezia acestei descrieri prin calcule seci, nemţeşti, asupra încasărilor, respectiv profiturilor – de moment sau viitor – realizate, dar pot să vă asigur că acestea există şi sunt realizate cu orice ocazie în care viaţa marchează un nou eveniment, în majoritatea cazurilor pornit din tradiţie dau datină. 

Astea toate se petrec acolo la ei, la noi este un pic altfel.

 

 

Aici a fost Paştele, iar acum ploaia şi vântul primăvăratec mi-au scuturat de flori pomii, ceea ce mi-a adus aminte de trecerea vremii şi fostele...călătorii.