Nostalgia verilor trecute și speranța celei de ăst an

Zilele treceau în goană, una după noaptea celelaltei, şi uşor se prelingea şi ea Crăiasa noastră, rudă dragă (VARA), trecându-ne prin Cireşar (iunie) – cu şi fără Tic şi al său bun părinte, că şi pentru generaţii întregi cititoare, Constantin Chiriţă – mai apoi prin Cuptor (iulie) - pentru a ne prăji epidermele şi a ne încărca baterile pentru ploile reci ce urmau să vină ori pentru crivăţul şi viforul care acum erau departe – şi în cele din urmă făcându-ne cunoştinţă cu demnul şi veşnic darnicul Gustar (august), emanând bunăstare şi miresme vegetale, dulci şi îmbietoare, încărcat de fructe, poame şi legume, sucuri şi nectare, parcă anume făcute spre a potoli nevoia de vitamine ori teribila sete a verii.

 

Odată cu gustatul acestor minunăţii şi explozive bucurii organoleptice, alunecam – asemenea lui Făt Frumos din eterna poveste a “tinereţii fără bătrâneţe” – pe panta melancoliei şi a planurilor pentru vacanţa care va veni.

Tristeţea noastră era însoţită de ierburile arse şi tocite, de pantofii şi sandalele de vară uzate de atâta zbânţuit şi alergat, de rucsacurile şi valizele pline de lucrurile de vară care trebuiau spălate, curăţate şi puse la locul lor până la anul.
Cum începeau a se îngălbeni a frunzelor piele și pornea căderea primelor rânduri de clorofilă, de cum se trecerea harbuzul(fie al bostan sau pepene galben ori roşu), ne luau, ne cuprindeau - parcă şi astăzi încă, grijile şcolii sau facultăţii ce se apropia - cu noul an ori vreo restanţă – ori grijile serviciului sau cele ale vreunei afaceri ce urmează a fi perfectate, pentru ca şi la anul să putem întâmpina - aşa cum se cuvine, venirea de pe meleaguri vestice a rudei noastre vesele şi fără vârstă precizată.

Intrarea în nemurire

Mai erau unsprezece ani până la intrarea în secolul două zeci atunci când El, poetul nepereche a plecat pentru a intra în nemurire. Acum la doisprezece ani și un alt secol - cel următor, o mână de români din țara întreagă veniți, câțiva români viețuitori în Ucraina și alții sosiți din Moldova, s-au reunit în curtea casei lui Aron Pumnul.

I-au călcat pe urme profesorului transilvan și adolescentului bucovinean, au cătat spre cerdac, apoi spre bolta de vie, au adus flori și apoi adusu și au aminte de tot cea fost înainte de a debutului poezie.

Era 15 iunie și toți veniții au hotărât a merge spre locul de odihnă veșnică al dascălului care pornise a Luceafărului ascensiune. Până acolo copii Bucovinei de Nord au fost mândri să ne prezinte al lor omagiu nu departe de fostul centru cultural român din inima Cernăuțiului.

Odată ajunși în Cimitirul Horecea, am fost martorii pomenirii dascălului și a celui care intra în literatură prin rândurile scrise la a sa dispariție. Apoi odată cu lăsarea serii am plecat spre locul de înnoptare, pășind pe aleea pe care se purtaseră și pașii Lui, spre eternitate și nemurire.

Un nou hotel pe Calea Dorobanţilor din Capitală

Proprietarii agenţiei de turism Marshal Turism, au deschis oficial azi Hotelul Marshal Garden.

Pe lângă cele 64 de camere, noul hotel va opera trei restaurante.

La Baden-Baden, unde iubirea nu piere...

Motto: ”Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la el.” – Michelangelo

      Am crezut - încă din copilărie - că unul dintre marile daruri cu care ne-a înzestrat Creatorul este puterea de a imagina, împletită cu cea a dorinţei. Afirm aceasta bazându-mă doar pe faptul că uneori este destul să-ne dorim cu ardoare lucruri importante, pentru ca mai apoi să le şi putem realiza.

Există totuşi momente în care, aparent, realitatea imediată nu ţine cont de dorinţele noastre - mai noi sau mai vechi – de ceea ce ne trebuie, dar nici măcar atinge nu putem. Peste toate acestea însă „legea compensaţiei” acţionează, iar „conservarea energiilor în natură” este la ea acasă peste tot dar mai ales acolo unde muritorii o iau în calcul mai puţin.

N’aş fi făcut o astfel de destăinuire dacă în timpul peregrinărilor mele, de la începutul acestui an, viaţa n’ar fi probat încă odată aceste axiome. Mă aflam împreună cu un grup eterogen de români într-un stagiu de informare şi formare universitară la universităţi din Germania şi Franţa. Am avut atunci posibilitatea de a fi cunoscut multe persoane interesante, să-mi schimb prejudecăţi, să întâlnesc originari din România care să vorbească frumos despre ţara de unde au plecat, să pot constata că sunt locuri unde românii se înţeleg cât de cât şi mai presus de toate să întâlnesc un  OM deosebit în persoana preotului Radu Mironovici. O bună parte dintre aceste întâmplări s-au petrecut cu mult după lăsatul întunericului la Baden-Baden, întruna din ultimele zile ale lui februarie 2000.     

Ne întorceam după o călătorie contra cronometru de la Strasbourg. Ziua fusese ca la început de primăvară, în perioada „babelor” la noi, deşi era cu mai bine de două săptămâni în avans. Eram muraţi de ploaie călcând pe urmele lui Mozart (care a concertat – în câteva rânduri - aici, la venirea la tron a lui Louis XV !), cunoscusem un mare centru universitar căutând paşii unei la fel de renumite personalităţi Goethe (celebru student al Universităţii din Strasbourg), “bătusem” cu piciorul Mica Franţă, ne fotografiasem în faţa Consiliului Europei, admirasem berzele şi brazdele de ghiocei şi flori de primăvară din meşteşugitele spaţii verzi de doar câţiva metri pătraţi ale minunatelor reşedinţe centrale, ce mai aveam sufletele pline, eram entuziasmaţi, obosiţi şi meditativi.

Drumul nostru, de la Strasbourg către Heidelberg trecea prin poarta Baden-Badenului. Aşa s-a făcut că în prag de seară am oprit uşor confuzi la centru de informaţii turistice, o construcţie cu o linie arhitecturală care te ducea neapărat la ideea de cazino(şi nu e nimic neconcordant aici aflându-se poate cel mai frumos cazinou din lume).

Mobilul deturnării, târzii şi cu riscul pierderii cinei, fusese vizitarea capelei ortodoxe româneşti, aşa că cu uşoară emoţie am cerut detalii despre aceasta. Am fost deosebit de plăcut impresionaţi - cel puţin de tonalitatea vocii ca şi de căldura ei - atunci când ne-au fost oferite, dintr-o răsuflare am putea spune, informaţiile legate de aşezarea acesteia şi a modului în care putem să ajungem pe cel mai scurt drum  la Capela Sturza. Un amănunt nu lipsit de importanţă, dat fiind orele de după lăsare soarelui, a fost acela că preotul locuieşte în apropiere şi puteam să-l deranjăm. Aşa am şi procedat odată ajunşi la Capela Ortodoxă Română “Mihail Sturza”. 

După identificarea colinei pe care se află amplasata capela, am străbătut aleile unui veritabil parc dendrologic până în apropierea siluetei svelte şi întunecate a capelei. În apropiere o casă cu etaj, aflată în penumbră, trimitea lumina unei ferestre ca pe o licărire a speranţei. Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de intrarea casei unde singura şansă a materializării dorinţei noastre îmbrăcase forma unui masiv buton de sonerie sub care se afla o inscripţie în limba germană.

Cu inima mai mare decât un purice (dar nu cu mult!), m-am apropiat şi am sunat neştiind ce voi răspunde previzibilei interogaţii. Aşteptarea nu a fost lungă ci confirmatoare, dată fiind interogaţia în germană pe care am primit-o în schimbul acţionării soneriei; muţenia mea s-a datorat în primă fază faptului că din prea puţinele cuvinte germane nu puteam să-mi încropesc răspunsul. Pe loc am trăit spaima unui posibil căzut examen. Dar dorinţa de a nu mă întoarce fără cheia capelei a slobozit câteva vorbe într-o românească patetică, a cărei principal motiv era ipotetica unicitate a vizitei noastre la Baden-Baden.

Răspunsul a venit într-un dulce grai cu inflexiuni moldovenesco-bucovinean. Eram salvaţi puteam comunica, însă ora era târzie. Totuşi vocea molcomă, dar gravă, a bărbatului ce răspunsese anunţa că în doar câteva minute vom putea vedea capela.  Uşa casei se deschise în scurt timp şi se ivi un bărbat sobru dar prietenos, cu o rostire caldă, apropiată. Era – după cum poate bănuiţi - preotul Radu Mironovici, superiorul capelei.

Am petrecut împreună mai bine de o oră, aflând cum principele Mihai Sturza – voievod al Moldovei între 1834-1848 – a construit (după planurile arhitecţilor Leo von Klenze şi G. Dollmann) capela între 1863-1866, în urma dispariţiei fulgerătoare a fiului său Mihail la numai 17 ani. Ne-au fost descrise - cu lux de amănunte - pictura, monumentele, iconostasul, Sfânta Masă din altar, odăjdiile lucrate la Agapia şi Văratec (donate de către credincioşi români preotului capelei), povestea cununilor pentru săvârşirea nunţii, a icoanelor, epitafului şi chiar a pieselor de mobilier. A urmat apoi un schimb de informaţii din şi despre ŢARĂ, câte ceva despre fiecare dintre noi, am primit în dar vederi ale capelei, am cumpărat şi aprins lumânări şi fiecare dintre noi a meditat sau s-a rugat pentru ceea ce-l preocupa atunci. Apoi ne-am despărţit nu înainte ca părintele să ne spună că cine a ajuns o dată aici va mai reveni cu siguranţă. Câtă dreptate a avut s-a văzut peste doar câteva zile, când însoţiţi şi de alţi membrii ai grupului care avuseseră altă destinaţie în ziua cu pricina, ne-am reântors. Am văzut atunci cum românii din împrejurimi (mărite proporţional cu starea bună a autostrăzilor şi performanţele tehnice ale autovehiculelor), germani, diverşi turişti aflaţi în vestita staţiune sunt atraşi şi primiţi la Capela Ortodoxă Românească. Ne-a impresionat încă odată delicateţea cu care fiecare era ascultat, cum i se explicita cadrul şi prezenţa capelei în lipsa existenţei unei comunităţi româneşti în localitate. Dar cel mai mult ne-au marcat discuţiile despre România. Nu voi mai insista asupra altor aspecte legate toate (de la starea de curăţenie a capelei şi a împrejurimilor, ghidarea grupurilor de turişti, serviciul religios, buna relaţie cu administraţia oraşului Baden-Baden-proprietarul actual al capelei) de personalitatea acestui om deosebit care ne oferit liniştea sufletului, clipe deosebite, speranţă şi posibilitatea de a spune cu mândrie că suntem români.

Am publicat aceste rânduri în memoria  regretatului Preot RADU MIRONOVICI,  fost Superior al Capelei Sturdza, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, din Baden-Baden, Germania. 
http://www.basilica.ro/ro/documente/mesajul_de_condoleante_al_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_pentru_familia_parintelui_radu_mironovici_2107.html